Moarte stigmatizata
Despre sinucidere

Ce ma impinge sa scriu despre acest subiect este moartea atat de discutata in Romania a Madalinei Manole. Demult s-a confirmat faptul ca artista s-a sinucis.


Deci ce cred eu despre sinucidere? Sunt revoltata. Revolta vine in urma unor afirmatii despre sinucigasi de felul urmator: Cum putea sa faca asa ceva? Trebuie sa fii prost sa faci asa ceva! Era posedat/a de diavol. A fost slab/a de fire. Nu a stiut sa iubeasca viata. Niste tampiti. Nebuni de legat (=bolnavi mintal). Cum sa lasi familia si pe cei iubiti si sa-ti pui capat zilelor? Gest urat. Egoism curat. Pacatosi. Ptiu, ptiu, nu se spune pe nume! (gestului) Ticalosi si criminali (chiar). Neoameni.

Multi va regasiti in afirmatiile astea, nu (sa va fie rusine)? Dar a stat vreodata cineva sa se gandeasca ce este de fapt in capul, inima si sufletul unui sinucigas (vai, ce cuvant urat!!)? Ce provoaca un astfel de gest? Ati stat de vorba cu fiecare om care s-a sinucis, ca sa aveti dreptul sa-l invinovatiti?

E clar ca in societatea crestina (ortodoxa) in care traim sinuciderea e cel mai mare pacat (asa spune Biblia), si este si un tabu. Un stigmat, mai bine spus. Oamenii care mor punandu-si capat zilelor sunt stigmatizati pe veci. Stigmatizata e si amintirea despre ei. Nu stiam, dar recent am aflat ca nu se fac rugaciuni pentru sinucigasi in biserica. Asa e legea. Omul moare si despre el nu se mai vorbeste niciodata doar din simplul motiv ca a murit cum a murit. Ei sunt proscrisii.

Revin, nu s-a intrebat nimeni niciodata ce a avut omul in suflet, in inima si in minte?? Ca doar nu s-a trezit dimineata, s-a spalat pe dinti, si-a baut cafeaua si si-a zburat creierul cu un glonte? De ce sa fim atat de superstitiosi incat sa ignoram realitatile cu care s-a confruntat cel care a ales sa moara astfel? De ce ne este frica? Adica: ne este frica de ceva?

Am cunoscut 3 persoane la viata mea care s-au sinucis. Unul dintre ei a fost fratele tatalui meu. Scriitoarea mea preferata, Virginia Woolf, s-a sinucis si ea. Asta se intampla destul de des in lume (nu cunosc statisticile, deci nu pot sa spun cat de des). Se poate intampla cu oricine si stiu ce spun. Niciodata nu spune niciodata.

Pentru mine e o moarte ca oricare alta. Cei care o fac o fac dintr-un motiv anume. Poate chiar nici nu-si doresc asta. Eu nu-i judec. Nu-i stigmatizez. Si nu ii uit. Si cred ca asa ar trebui sa facem toti. Mai ales daca sinucigasul ne-a fost apropiat (iubit, familie, prieten).

Nu intru in discutia despre motivele sinuciderii. Dar sunt convinsa ca fiecare are un motiv. Sau mai multe. Iar cu certitudine pot sa spun ca acesti oameni trec printr-o mare tulburare inainte de a comite fapta (ar putea fi si tulburare psihica desigur). Nimeni in stare normala de functionare nu ar face acest lucru. Tulburarea poate sa fie indelungata si sinucigasul sa se pregateasca pentru gestul final (ultimate) sau poate fi de moment si fapta sa se comita imediat. Pentru mai mult nu vreau sa ma dau cu parerea.

Doar atat ma revolta: stigmatizarea sinuciderii. A muri e uman. Indiferent de felul in care se produce moartea. (Hai, atacati-ma cu: sinuciderea nu e morala, e un fapt criminal in sine, pacat suprem...)


***Pentru oricine ar citi asta: nu incurajez pe nimeni sa recurga la acest gest! Cine are ganduri suicidare sa se adreseze celor apropiati sau specialistilor in domeniu (psihologi, psihiatri sau chiar medici de familie). Nu tineti in voi si nu luptati singuri - aveti foarte mari sanse sa pierdeti...

PS: Si credeti-ma ca ei, sinucigasii, se gandesc la noi cand aleg sa se duca, dovada fiind scrisorile de adio.

Fata cu parul de foc

*Aceasta postare se vrea a fi o comemorare a marei artiste Madalina Manole la un an de cand s-a dus. *


Cei care ma cunosc stiu ca de un an si 4 luni am plecat din Romania stabilindu-ma pentru o vreme in Ucraina. Stirile din Romania le aflu de pe internet. Uneori urmaresc posturi TV romanesti cu ajutorul antenei parabolice. Deci in mare parte sunt la curent.

Nu am urmarit cazul Madalina Manole decat in iulie 2010 cand s-a si produs tragedia. Spun asta, pentru ca sa nu se creada ca fac si eu parte din oamenii carora le place senzationalul, barfa si spectacolul. Am aflat de toata zarva din Romania despre acest caz zilele trecute cand s-a implinit un an de la moartea artistei.

De Madalina Manole ma leaga un lucru foarte important pentru mine, lucru pe care nu-l pot spune aici, si nici nimanui intre patru ochi, un lucru pe care l-as putea imparti numai cu ea, Madalina, daca ar mai trai. Atat.

Nu am fost si nu sunt fana Madalina Manole. Ea e doar prima cantareata din Romania pe care am cunoscut-o. Prima-prima. Desigur imi pare rau ca in vara 2000 nu am mers la concertul ei de pe plaja din Navodari. Acum n-o sa pot merge la vreun concert de al ei niciodata. Din 2000 incoace nu am ascultat-o decat eventual la radio sau la TV.

Pe langa faptul ca am acea "legatura" personala cu Madalina, trebuie sa subliniez de ce scriu aceste randuri acum si aici:

1) Madalina Manole a facut muzica usoara (NU POP!) romaneasca autentica;
2) Intotdeauna m-am pierdut in raguseala usoara si catifeaua din vocea ei;
3) A fost, este si va fi o femeie cu adevarat frumoasa.

Nici macar nu am un CD de al ei... Si foarte tare as vrea ca ea sa se poata odihni in pace, sa nu i sa auda numele decat din gura celor care o iubesc cu adevarat.


"Viata merge mai departe, ce e al tau e pus deoparte."
(Madalina Manole, "E spectacol")