Cafengioaica din mine

*Era inevitabil sa ajung sa scriu despre asta. Si veti vedea de ce.

Cafea am baut dintotdeauna. Pana la varsta de 17 ani am baut-o cu lapte si zahar, pentru ca asa mi-o dadea mama si pentru ca numai asa se bea atunci cafeaua la noi in casa. Pe la 17 ani, cand invatam pentru examenele de absolvire a scolii (aka bacalaureat), am inceput sa beau cafea neagra, cu 2 lingurite de zahar (in ceai tot atat imi puneam). O singura data am incercat sa beau cafeaua fara zahar, pentru ca asa auzisem ca se bea cafeaua adevarata, dar la prima inghititura era cat pe ce sa vomit, asa ca am renuntat la idee.

Imediat dupa, in Anul Pregatitor si anul I de facultate beam cafea solubila intr-un mod haotic: puteam s-o beau dimineata, sau la pranz, si mai ales seara, ca sa ma tina treaza sa pot invata. Mi s-a intamplat odata ca m-am culcat pe la vreo 1AM si m-am trezit la 4AM, pentru ca aveam a doua zi examen si trebuia sa invat, si inainte sa ma apuc de treaba am baut o cafea foarte, foarte tare. Peste 2 ore mi s-a ridicat tensiunea in asa fel, incat mi-am spus dupa aceea ca daca nu am murit atunci, o sa traiesc mult si bine. Am fost nevoita sa las balta invatatul si sa ies la aer liber, unde am stat si mi-am revenit pana sa merg la examen (9AM). De atunci n-am mai exagerat cu cafeaua in halul asta.

In anul II de facultate, o profeasoara mi-a spus ca e mai buna si aromata cafeaua naturala decat cea solubila. Am vrut sa incerc cumparandu-mi cafea naturala si un ibric simplu si am inceput sa beau si eu cafea naturala. Problema era ca intotdeauna imi dadea cafeaua in foc, asa ca mi-am luat un ibric italian si dupa aceea totul a mers bine.

Am avut o perioada in care am baut cafeaua in stil european, adica pui cafea naturala in cana, zahar, si torni deasupra apa fiarta, mesteci, acoperi cu ceva si astepti ca zatul sa se aseze. Se mai adauga 3-4 picaturi de apa rece, daca vrei sa se limpezeasca cafeaua mai repede.

Am inceput sa beau cafeaua regulat: una pe zi, dimineata. Daca eram prea obosita, mai beam una pana in ora 12AM. Nu mai beam cafea dupa-amiaza, pentru ca imi crea probleme cu somnul. Daca beam mai mult de 2 cafele pe zi, intram in priza: imi tremurau mainile, faceam tahicardie, eram agitata si ma durea capul.

Ca orice cafengioi care devenisem, ma respectam: cumparam doar cafea Lavazza, chit ca eram studenta si era cam scumpa. Mai apoi am trecut la Jacobs Kronung, trecand prin Maxwell House si Tchibo.

Am renuntat treptat la zahar, pentru ca din cauza acestuia nu mai simteam gustul adevarat al cafelei (la fel si in cazul ceaiului). Acum nu pot pune deloc gura pe cafea cu zahar. Vorba aia: cafea cu zahar – otrava adevarata!

Deseori imi pun in cafea putin suc de lamaie proaspat stors. Uneori se portocale. Imi place enorm de mult cafeaua cu lapte. De obicei, daca beau si a doua cafea pe zi, aceasta va fi numaidecat cu lapte.

Beau cafea 3in1 numai alaturi de paine cu unt. Foarte rar.

Nu percep altfel dimineata decat incepand-o cu o cafea. E un ritual. Cand fumam, cafeaua de dimineata era acompaniata de tigara. Fie acasa la bucatarie, sau la job cu colegii. De cand nu mai fumez, imi beau cafeau in fata calculatorului citindu-mi e-mail-urile si ziarele online.

Ador sa beau cafea prin cafenele. Ca ti-o fac standard dupa reteta si parca e mai buna decat cea de acasa. In ultima vreme am trecut din nou la cafea solubila, pentru ca asa se bea la noi in casa si pentru ca mi-e foarte lene s-o mai fac la ibric. Dar sunt convinsa ca o sa ma intorc la cea naturala.

Desigur ca inca nu am baut cea mai buna cafea din viata mea. Am atat de multe de descoperit in ce priveste aceasta bautura. N-o sa renunt niciodata la cafea, n-o sa pot.

Ceea ce am vazut de cand beau cafea regulat este ca in Ucraina nu exista o traditie a cafelei ca in Romania. In Ucraina se bea mai mult ceai, ni se trage inca din URSS.

Am cativa prieteni care nu beau cafea deloc, din cauza probelemelor cu tensiunea (si mama la fel), si tare mi-e vai si amar ca nu pot imparti cu ei aceasta placere.

Nu percep asa ceva ca (cacafonie neintentionata) cafeaua decofeinizata! E ca si cum ai bea bere fara alcool sau ai fuma tigari fara nicotina. What’s THE point?

Desigur ca am scris toate astea bandu-mi cafeaua de dimineata in aceasta duminica cu putin soare, dar frumoasa.

Tu nu stii, dar melodia asta de fiecare data imi aminteste de tine.

AVERTIZARE: daca nu va place muzica populara romaneasca, nu cititi aceasta postare - n-o sa va placa.

Nu mor caii cand vor cainii (*)
Despre muzica populara romaneasca

Intro: Nu esti roman adevarat, daca nu-ti place muzica populara romaneasca!

M-am nascut spre sfarsitul lui octombrie 1983 intr-o localitate romaneasca numita Voloca din judetul Cernauti, Ucraina. Sunt romanca de nationalitate, iar limba romana este limba mea materna. Satul nostru isi pastreaza traditiile si obiceiurile romanesti in pofida faptului ca este inconjurat de sate ucrainene, care au fost si ele romanesti, dar au fost asimilate de ucraineni. Romanii din satul meu isi pastreaza identitatea romana datorita faptului ca nu au renuntat pana acum la scoala si biserica in limba romana. Si, desigur, romani fiind, muzica populara romaneasca este suflul nostru.

Exista la noi in sat un obicei, numai al nostru. Ma rog, poate fi numit "hora", aia de demult, numai ca noi ii spunem "nunta in sat". In centrul Volocii este un spatiu special amenajat pentru dansul nuntilor. Duminica, de obicei cand e cald (aprilie-noiembrie), cei ce-si sarbatoresc nunta se aduna in acel spatiu special si danseaza. Danseaza nuntasii si tinerii care "au intrat in joc" (adolescentii care dau semne cum ca ar fi pregatiti pentru casatorie, adica fetele mari si flacaii). Insa la nunta vine tot satul sa se uite. Si e plin de lumea acolo ca la Revolutia din '89.

Muzica care se canta la nunti in sat desigur e muzica populara romaneasca. De mic copil mergeam si eu cu gasca mea, ne impiedicam pe sub picioarele celor mari pe acolo si nu acordam atentie muzicii. Mie personal muzica populara nu-mi placea deloc. Intotdeauna imi crea o senzatie de tristete, o tristete de a adultilor, pe care eu o alungam cum puteam de bine. Aveam un vecin din Basarabia care mai aducea muzica populara basarabeana si de cate ori o ascultau cu parintii mei, fugeam si ma ascundeam pe unde puteam ca sa nu stau sa ascult lalaiala aceea.

Mai tarziu, la noi in casa au aparut doua casete: Irina Loghin si Sofia Vicoveanca. Pe ele le ascultam. Pe prima, pentru "baladele" ei, pe a doua, pentru comicul versurilor si vocea joasa. Dar nu intelegam si nu percepeam valoarea adevarata a muzicii populare romanesti la momentul acela. Mai tarziu m-am facut si eu fata mare si a trebuit sa dansez pe muzica populara la nunti in sat si imi placea, nu-mi placea, dantuiam si eu cu toti in rand.

In vara 2003 (se pare), am mers la nunta fiului nasilor mei. Ei fiind mai instariti, au invitat-o ca solista pe Margareta Clipa. Cand am ascultat-o prima data live acolo la nunta, am ramas tablou: WOW!!! Extraordinar!! Ori ca m-a impresionat interpretarea live in sine, ori ca Margareta Clipa are o energie speciala, dar dupa aceea o vara intreaga am ascultat-o cumparandu-mi cateva casete din Suceava.

Mai tarziu, in Timisoara, am descoperit-o pe Maria Dragomiroiu. Cumparat caseta si ascultat la greu. Ce nu-mi placea la ea era ca folosea tehnologia moderna in muzica, gen orga si efecte de calculator. Nu stiu, poate din cauza pletei bogate sau a vocii si interpretarii usoare, dar eram vrajita.

Intr-un 1 Decembrie, a avut loc un mare concert la Universitatea de Vest din Timisoara unde eu eram studenta la vremea aceea. Invitati au fost: Maria Ciobanu, Nicolae Furdui Iancu, Sofia Vicoveanca, maramuresenii cei doi, cuplul, nu tin minte cum ii cheama, de-i arata si pe la TV foarte des, si inca cativa artisti. Recunosc, nu mi-a placut Maria Ciobanu (stupid me!). Sofia Vicoveanca...

Ah, Sofia Vicoveanca! Cui nu-i place vocea ei joasa? Flirtul si flerul din interpretarea ei. Jucausenia. Eleganta ei naturala. Cine mai poate purta traista pe umar si opinci intr-un mod atat de elegant ca Sofia Vicoveanca? Eh, nimeni. Am mai avut ocazia s-o ascult live intr-un mai la Cernauti la nu mai stiu ce eveniment oraganizat de minoritatea romana din Ucraina. Nu ma intereseaza ca se spune ca in concertele sale alterneaza cantecele cu recitale de poezii pentru ca nu face fata. Ma intereseaza doar ca femeia asta stie sa se tina pe scena.

Tot atunci, l-am ascultat pe Nicolae Furdui Iancu cu veneratie cand a inceput cu cantecele lui patriotice. Plus ca era sala arhiplina, iar in jurul salii, la distante a cate 5 metri, falfaia cate un Tricolor peste capul celor care stateau in picioare. Asa un sentiment de patriotism nu am mai trait niciodata in viata mea. Si mi se intampla pentru prima data. Cred ca a fost unul dintre factorii definitorii care m-au facut sa vreau sa ma stabilesc in Romania.

Desigur ca maramuresenii nu m-au lasat indiferenta. Aduceti-mi aminte cum ii cheama pe cei doi, cuplul, ca sa le spun pe nume. Ea canta la chitara aia cuidata, stiti, o tine ca pe un contrabas.

Prin 2006 ne-am instalat antena parabolica acasa, as ca m-am scapat la Etno TV si Favorit. Zilnic ma uitam la cate ceva. Asa am invatat ca exista mai multe feluri de muzica populara romaneasca, ca este impartita pe zone. Si am invatat si sa le diferentiez.

Asa am descoperit doua interprete bune care mi-au placut. Sa ma ierte Dumnezeu, dar nu-mi pot aminti acum cum o chema pe doamna aceea mai in varsta. Stiu doar ca era din zona Bistritei, a murit acum un an sau doi (?), melodie renumita interpreatata (aprox.) "Draga ti-s si da si nu, ca si acum, si pana amu" si numele ii suna ceva de genul "protopopescu" (???). NU POT SA-MI AMINTESC NUMELE EI ACUM. Si mi-e rusine... Are un nume greu, dar frumos.

A doua artista a fost Aneta Stan, din Dobrogea. Ori muzica populara dobrogeana mi-a mers la suflet, ori m-a impresionat costumul popular cu accente turcesti al Anetei Stan, dar stiu ca de atunci o ascult cu placere.

Tot in 2006, de Martisor, am ascultat-o live la Cernauti pe Daniela Condurache. Peste o luna si jumatate, cand am urcat in clasa I in trenul spre Timisoara, impreuna cu mine a urcat o doamna cu ochelari de soare, aveam loc in acelasi compartiment. Habar nu aveam cine este ea, pana cand o alta doamna n-a recunoscut-o: era Daniela Condurache. Am stat de vorba 12 ore, pana cand a coborat ea la Arad. Nu ne-a cantat in tren, dar vocea ei de altista mi-a bucurat urechile. Si fiind o persoana simpla si pe cat se poate de umana, mi-a dat si autograf, si numarul de mobil (just in case).

Odata, am vazut o emisiune despre viata Mariei Ciobanu. Abia atunci am inteles de ce poti s-o iubesti pe aceasta artista mare. Eu preferand vocile feminine joase, nu i-am acordat vocei de ciocarlie a Mariei Ciobanu atentie din start. Acum am tot respectul pentru aceasta cantareata atat de importanta pentru muzica populara romaneasca. R.E.S.P.E.C.T.

In decembrie 2007, am descoperit-o pe geniala Maria Raducanu, cantareata mea de suflet. Desi canta jazz si n-ar trebui sa intre in categoria muzica populara de aici, dar nu pot sa nu mentionez melodiile populare interpretate de ea in stil etnojazz. Cine stie cunoaste. Mai mult nu spun nimic. Doar ca din muzica Mariei Raducanu am aflat de... Maria Tanase. Abia in 2007-2008 am aflat de Luceafarul muzicii populare romanesti. Mai bine mai tarziu decat niciodata, dar, oricum, era inevitabil. Asa cum canta Maria Tanase "Ciuleandra" n-o face nimeni. Si nimeni nu va face-o vreodata. Si cu asta am spus totul.

Desi am trait 7 ani in centrul Banatului, si anume la Timisoara, cu greu am digerat muzica populara banateana. Nu stiu de ce. Pe langa eleganta celei moldovenesti si bucovinene in care am cresut, muzica populara banateana era cam prea saltareata pentru gustul meu. Dar pentru ca ma angajasem la un ONG in care se faceau deseori chefuri (si) cu muzica populara banateana, am prins gustul. Acum nu stiu, ori accentul banatean, ori alunita de deasupra buzei, dar o ascult cu mare placeree pe Stana Izbasa.

Azi-dimineata, m-a impresionat enorm de mult Madalina Manole cand am ascultat-o pentru prima data cu "Cine iubeste si lasa". O amintesc si pe ea aici.

Desigur, exista si multi alti interpreti veritabili de muzica populara romaneasca pe care eu inca nu i-am descoperit. Va rog foarte frumos sa mi-i indicati aici, pentru ca o sa-i ascult cu placere.


PS: Stiti de ce m-am adaptat eu atat de usor si am trait ca pestele in apa in Banat? Pentru ca bucovinenii si banatenii se aseamana: sunt la fel de mandri si plini de sine. :))))))))))))))))))) O, da, hai, iubiti-ma mai putin pentru ca am spus asta!!

(*) Melodie de Stana Izbasa.

Moarte stigmatizata
Despre sinucidere

Ce ma impinge sa scriu despre acest subiect este moartea atat de discutata in Romania a Madalinei Manole. Demult s-a confirmat faptul ca artista s-a sinucis.


Deci ce cred eu despre sinucidere? Sunt revoltata. Revolta vine in urma unor afirmatii despre sinucigasi de felul urmator: Cum putea sa faca asa ceva? Trebuie sa fii prost sa faci asa ceva! Era posedat/a de diavol. A fost slab/a de fire. Nu a stiut sa iubeasca viata. Niste tampiti. Nebuni de legat (=bolnavi mintal). Cum sa lasi familia si pe cei iubiti si sa-ti pui capat zilelor? Gest urat. Egoism curat. Pacatosi. Ptiu, ptiu, nu se spune pe nume! (gestului) Ticalosi si criminali (chiar). Neoameni.

Multi va regasiti in afirmatiile astea, nu (sa va fie rusine)? Dar a stat vreodata cineva sa se gandeasca ce este de fapt in capul, inima si sufletul unui sinucigas (vai, ce cuvant urat!!)? Ce provoaca un astfel de gest? Ati stat de vorba cu fiecare om care s-a sinucis, ca sa aveti dreptul sa-l invinovatiti?

E clar ca in societatea crestina (ortodoxa) in care traim sinuciderea e cel mai mare pacat (asa spune Biblia), si este si un tabu. Un stigmat, mai bine spus. Oamenii care mor punandu-si capat zilelor sunt stigmatizati pe veci. Stigmatizata e si amintirea despre ei. Nu stiam, dar recent am aflat ca nu se fac rugaciuni pentru sinucigasi in biserica. Asa e legea. Omul moare si despre el nu se mai vorbeste niciodata doar din simplul motiv ca a murit cum a murit. Ei sunt proscrisii.

Revin, nu s-a intrebat nimeni niciodata ce a avut omul in suflet, in inima si in minte?? Ca doar nu s-a trezit dimineata, s-a spalat pe dinti, si-a baut cafeaua si si-a zburat creierul cu un glonte? De ce sa fim atat de superstitiosi incat sa ignoram realitatile cu care s-a confruntat cel care a ales sa moara astfel? De ce ne este frica? Adica: ne este frica de ceva?

Am cunoscut 3 persoane la viata mea care s-au sinucis. Unul dintre ei a fost fratele tatalui meu. Scriitoarea mea preferata, Virginia Woolf, s-a sinucis si ea. Asta se intampla destul de des in lume (nu cunosc statisticile, deci nu pot sa spun cat de des). Se poate intampla cu oricine si stiu ce spun. Niciodata nu spune niciodata.

Pentru mine e o moarte ca oricare alta. Cei care o fac o fac dintr-un motiv anume. Poate chiar nici nu-si doresc asta. Eu nu-i judec. Nu-i stigmatizez. Si nu ii uit. Si cred ca asa ar trebui sa facem toti. Mai ales daca sinucigasul ne-a fost apropiat (iubit, familie, prieten).

Nu intru in discutia despre motivele sinuciderii. Dar sunt convinsa ca fiecare are un motiv. Sau mai multe. Iar cu certitudine pot sa spun ca acesti oameni trec printr-o mare tulburare inainte de a comite fapta (ar putea fi si tulburare psihica desigur). Nimeni in stare normala de functionare nu ar face acest lucru. Tulburarea poate sa fie indelungata si sinucigasul sa se pregateasca pentru gestul final (ultimate) sau poate fi de moment si fapta sa se comita imediat. Pentru mai mult nu vreau sa ma dau cu parerea.

Doar atat ma revolta: stigmatizarea sinuciderii. A muri e uman. Indiferent de felul in care se produce moartea. (Hai, atacati-ma cu: sinuciderea nu e morala, e un fapt criminal in sine, pacat suprem...)


***Pentru oricine ar citi asta: nu incurajez pe nimeni sa recurga la acest gest! Cine are ganduri suicidare sa se adreseze celor apropiati sau specialistilor in domeniu (psihologi, psihiatri sau chiar medici de familie). Nu tineti in voi si nu luptati singuri - aveti foarte mari sanse sa pierdeti...

PS: Si credeti-ma ca ei, sinucigasii, se gandesc la noi cand aleg sa se duca, dovada fiind scrisorile de adio.

Fata cu parul de foc

*Aceasta postare se vrea a fi o comemorare a marei artiste Madalina Manole la un an de cand s-a dus. *


Cei care ma cunosc stiu ca de un an si 4 luni am plecat din Romania stabilindu-ma pentru o vreme in Ucraina. Stirile din Romania le aflu de pe internet. Uneori urmaresc posturi TV romanesti cu ajutorul antenei parabolice. Deci in mare parte sunt la curent.

Nu am urmarit cazul Madalina Manole decat in iulie 2010 cand s-a si produs tragedia. Spun asta, pentru ca sa nu se creada ca fac si eu parte din oamenii carora le place senzationalul, barfa si spectacolul. Am aflat de toata zarva din Romania despre acest caz zilele trecute cand s-a implinit un an de la moartea artistei.

De Madalina Manole ma leaga un lucru foarte important pentru mine, lucru pe care nu-l pot spune aici, si nici nimanui intre patru ochi, un lucru pe care l-as putea imparti numai cu ea, Madalina, daca ar mai trai. Atat.

Nu am fost si nu sunt fana Madalina Manole. Ea e doar prima cantareata din Romania pe care am cunoscut-o. Prima-prima. Desigur imi pare rau ca in vara 2000 nu am mers la concertul ei de pe plaja din Navodari. Acum n-o sa pot merge la vreun concert de al ei niciodata. Din 2000 incoace nu am ascultat-o decat eventual la radio sau la TV.

Pe langa faptul ca am acea "legatura" personala cu Madalina, trebuie sa subliniez de ce scriu aceste randuri acum si aici:

1) Madalina Manole a facut muzica usoara (NU POP!) romaneasca autentica;
2) Intotdeauna m-am pierdut in raguseala usoara si catifeaua din vocea ei;
3) A fost, este si va fi o femeie cu adevarat frumoasa.

Nici macar nu am un CD de al ei... Si foarte tare as vrea ca ea sa se poata odihni in pace, sa nu i sa auda numele decat din gura celor care o iubesc cu adevarat.


"Viata merge mai departe, ce e al tau e pus deoparte."
(Madalina Manole, "E spectacol")