Sincer, imi place melodia asta, DAR, dar ma REVOLTA si am o replica la adresa-i pe care am scris-o acuma cativa ani:
11 octombrie 2008 – Complexul Romania
Complexul România a fost unul dintre spectacolele din cadrul Festivalului
Dramaturgiei Româneşti din Timişoara la care îmi doream să merg, spectacol de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea,
Teatrul Naţional Bucureşti (şi am fost; drag, sărut mâinile!).
Complexul România, deci. Aflându-mă în România de 7 ani, pe mine, ca cetăţean străin,
m-a preocupat şi mă preocupă ceea ce se întâmplă aici, cu atât mai mult că este
o ţară care îmi place şi unde mă simt bine,
acasă. Nu ştiam nimic despre spectacol dinainte, din titlu am dedus că va fi
exact ceea ce nu mă lasă în pace. Şi am văzut frumos înscenată realitatea din
afara sălii de teatru…
Povestea începe în perioada
comunistă şi e povestea unor oameni de rând, personajele având nume generice:
Georgică, Mircică, Mama lui Georgică, Tatăl lui Georgică, Bunica lui Georgică,
Mama lui Mircică, plus Securistul, care era şi el de rând, cum altfel? Eu n-am
prins decât 7 ani de comunism şi acela în fosta URSS. N-a fost rău pentru mine,
ce să spun, eram copil. Nici măcar pioner n-am fost! Totul a fost senin. În
România am descoperit, retrospectiv, un comunism care a lăsat urme adânci, de
neşters, în memoria oamenilor, generate de frică şi generatoare de complexe,
după cum spune clar şi răspicat numele spectacolului.
Dat fiind faptul că scena pe care
s-a jucat specatcolul a fost în mijlocul spectatorilor, un ring, am trăit
(puţin) din viaţa pe care o duceau românii în perioada comunistă: întreruperea
curentului, coada la pui, şnurul roşu şi albastru al pionerilor – şi cât de
importante erau pentru ei!! – interogatoriul securistului, frica (iarăşi) şi
umilinţa în faţa autorităţii supreme, pecereul, eliminarea persoanelor pentru
glume cu “frunze sulfurice”, dar şi gândirea liberă, exprimarea opiniei, un
drept interzis şi pedeapsa urâtă dacă era încălcat, vise, visări, maşini
decapotabile…
Apoi, libertatea din ’89. Mircică,
murind de glonţul comunist, şi la propriu, şi la figurat. Georgică, rămas încă
înainte de revoluţie fără tată, care, a raportat securistul, fiind beat a
intrat cu maşina într-un copac şi a murit (!), sufocat de nebunia “libertăţii”
caută o viaţă mai bună în Canada, unde de câte ori spune că este din România i
se spune: aaa, Ceauşescu. Aşa începe complexul România…
Şi aici mă opresc puţin. Lucrul pe
care nu-l înţeleg eu, de când mă aflu în România, este următorul: DE CE OAMENII
PLEACĂ DE AICI ÎN CĂUTAREA UNEI VIEŢI MAI BUNE ÎN ALTĂ PARTE, PE CÂND ALŢII
GĂSESC O VIAŢĂ MAI BUNĂ VENIND AICI??? Da, mă refer la mine spunând ALŢII.
România e o ţară frumoasă, nici mai bună, nici
mai rea decât celelalte ţări care au trecut prin comunism şi, totuşi, oamenii
pleacă. Dar nu pleacă pur şi simplu, ci o mai şi înjură, ţara ,
fără să întoarcă capul. Iar cei care nu se hotărăsc să plece rămân, frustraţi
de două ori mai mult, şi înjură şi ei. Şi dispreţuiesc. Am tot auzit în ultimii
mei ani aici multe lucruri de genul: numai în România se întâmplă porcării din
astea, urăsc România, nu-mi place să trăiesc în România, vreau să plec odată
din ţara asta de rahat, (de peste graniţă) nu
mă mai întorc în vecii vecilor în golănia ei de ţară etc… Toate spuse de guri
de români. Pe mine, venind din afară şi auzind aceste lucruri aici, m-a apucat
nedumerirea: păi, cum, frate, spui aşa ceva despre ţara
în care trăieşti? Şi-mi mai spui şi mie! Ce impresie îmi creezi despre propria
ta ţară ?? Şi care dintre noi e fraierul? Tu,
că nu ştii cum să accepţi situaţia în care te afli, nu poţi să faci faţă, sau
eu, că am ajuns aici şi par o deplasată că-mi place această ţară ?
Dacă totul pute în ţara asta, pune mână şi
curăţă! Nu-ţi iei rucsacul în spate şi pleci dincolo! Şi mai şi înjuri că
dincolo nu te poţi acomoda şi că aia de acolo sunt şi ei - -tuţi la cap şi nu
te înţeleg!...
Da, mi s-a spus, de câteva ori, de
prieteni buni, printre care şi profesori universitari, că lor le pasă de
România, chiar dacă o mai şi înjură din când în când. Am zis: OK, şi ceilalţi?
M-au lăsat fără răspuns. Şi ştiu că unora le pasă, dar sunt prea puţini… Că nu
ai ce să faci şi cum să faci, asta mi-a demostrat spectacolul acesta. Am înţeles
de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă în ţara
asta. Într-adevăr, e un complex. Numit România. Foarte simplu. Şi e unul cu
rădăcini adânci, trăgându-se din bunicii tinerilor de azi. Şi nu ştiu când şi
unde se va termina. Şi ca stand-by: eu rămân aici, crucindu-mă încă, în timp ce
Georgică îşi deschide spălătorie auto în Canada
A.D.
(text publicat in "Dilema Veche" in 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu