Oameni şi oameni. Unii te copleşesc prin spontaneitate, alţii te omoară cu previzibiltatea lor, dar de la toţi ai câte ceva de învăţat la un moment sau altul. Sunt oameni pe care îi admiri de la prima vedere, pe alţii mai târziu, pe unii niciodată (ca să nu spun contrariul). Oamenii mă fascinează. Relaţiile interumane sunt adevărul pe care mă bazez. E adevărat că uneori nu ai pe ce (cine) te baza, dar asta e partea tristă a poveştii.
La un om te pot marca cele mai diverse lucruri mărunte, ceea ce mi se şi întâmplă, uneori.
Să simţi mirosul de ţigară proaspăt fumată din gura cuiva aplecat deasupra ta. Şi să nu fie dezgustător, ci dimpotrivă, să te apropie.
Să prinzi privirea unui om care povestindu-ţi lucruri importante din experienţa personală caută parcă să-ţi spună şi cu ochii ceea ce spune cu gura.
Să împarţi aceeaşi pernă cu un om obosit şi să-ţi odihneşti fruntea pe umărul lui.
Să vezi nişte ochi bucurându-se care au alergat în vârful degetelor să-ţi deschidă uşa.
Să vezi un om frumos numai o singură dată în viaţă.
Să ai norocul să-l vezi şi a doua oară.
Să ţi se dăruiască prietenia unui astfel de om.
Să facă foamea împreună cu tine, susţinându-te.
Să creadă sincer că vei face o nebunie şi tu chiar s-o faci.
Să râdeţi concomitent la o fază pe care o înţelegeţi/percepeţi numai voi.
Să urmăreşti cum marginile irişilor devin şi mai albastre de la lacrimi.
Să simţi căldura mâinii pe umărul tău, neaşteptat.
Să observi o privire curioasă şi prietenoasă care te urmăreşte făcându-te să te simţi bine.
Să-ţi spună HUUUUUUUUUG pe messenger.
Să-ţi dăruiască un little black dress (a la Coco Chanel).
Să reuşească să te scoată la suc şi în perioadele cele mai proaste.
Să-ţi spună pe nume şi de fiecare dată să te surprindă.
Lista ar putea continua, pentru că se pare că sunt norocoasă în ce priveşte oamenii deosebiţi. Fie ei şi doar câţiva la număr. Dar întotdeauna îi umbresc pe cei şterşi (din ăştia-s mulţi).
