Complexul Romania

Dupa discutia telefonica de 30 min cu V., mi-am amintit de textul asta. Al meu.

Complexul România a fost unul dintre spectacolele din cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti din Timişoara la care îmi doream să merg, spectacol de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea, Teatrul Naţional Bucureşti.
Complexul România, deci. Aflându-mă în România de 7 ani, pe mine, ca cetăţean străin, m-a preocupat şi mă preocupă ceea ce se întâmplă aici, cu atât mai mult că este o ţară care îmi place şi unde mă simt bine, acasă. Nu ştiam nimic despre spectacol dinainte, din titlu am dedus că va fi exact ceea ce nu mă lasă în pace. Şi am văzut frumos înscenată realitatea din afara sălii de teatru…
Povestea începe în perioada comunistă şi e povestea unor oameni de rând, personajele având nume generice: Georgică, Mircică, Mama lui Georgică, Tatăl lui Georgică, Bunica lui Georgică, Mama lui Mircică, plus Securistul, care era şi el de rând, cum altfel? Eu n-am prins decât 7 ani de comunism şi acela în fosta URSS. N-a fost rău pentru mine, ce să spun, eram copil. Nici măcar pioner n-am fost! Totul a fost senin. În România am descoperit, retrospectiv, un comunism care a lăsat urme adânci, de neşters, în memoria oamenilor, generate de frică şi generatoare de complexe, după cum spune clar şi răspicat numele spectacolului.
Dat fiind faptul că scena pe care s-a jucat specatcolul a fost în mijlocul spectatorilor, un ring, am trăit (puţin) din viaţa pe care o duceau românii în perioada comunistă: întreruperea curentului, coada la pui, şnurul roşu şi albastru al pionerilor – şi cât de importante erau pentru ei!! – interogatoriul securistului, frica (iarăşi) şi umilinţa în faţa autorităţii supreme, pecereul, eliminarea persoanelor pentru glume cu “frunze sulfurice”, dar şi gândirea liberă, exprimarea opiniei, un drept interzis şi pedeapsa urâtă dacă era încălcat, vise, visări, maşini decapotabile…
Apoi, libertatea din ’89. Mircică, murind de glonţul comunist, şi la propriu, şi la figurat. Georgică, rămas încă înainte de revoluţie fără tată, care, a raportat securistul, fiind beat a intrat cu maşina într-un copac şi a murit (!), sufocat de nebunia “libertăţii” caută o viaţă mai bună în Canada, unde de câte ori spune că este din România i se spune: aaa, Ceauşescu. Aşa începe complexul România…
Şi aici mă opresc puţin. Lucrul pe care nu-l înţeleg eu, de când mă aflu în România, este următorul: DE CE OAMENII PLEACĂ DE AICI ÎN CĂUTAREA UNEI VIEŢI MAI BUNE ÎN ALTĂ PARTE, PE CÂND ALŢII GĂSESC O VIAŢĂ MAI BUNĂ VENIND AICI??? Da, mă refer la mine spunând ALŢII. România e o ţară frumoasă, nici mai bună, nici mai rea decât celelalte ţări care au trecut prin comunism şi, totuşi, oamenii pleacă. Dar nu pleacă pur şi simplu, ci o mai şi înjură, ţara, fără să întoarcă capul. Iar cei care nu se hotărăsc să plece rămân, frustraţi de două ori mai mult, şi înjură şi ei. Şi dispreţuiesc. Am tot auzit în ultimii mei ani aici multe lucruri de genul: numai în România se întâmplă porcării din astea, urăsc România, nu-mi place să trăiesc în România, vreau să plec odată din ţara asta de rahat, (de peste graniţă) nu mă mai întorc în vecii vecilor în golănia ei de ţară etc… Toate spuse de guri de români. Pe mine, venind din afară şi auzind aceste lucruri aici, m-a apucat nedumerirea: păi, cum, frate, spui aşa ceva despre ţara în care trăieşti? Şi-mi mai spui şi mie! Ce impresie îmi creezi despre propria ta ţară?? Şi care dintre noi e fraierul? Tu, că nu ştii cum să accepţi situaţia în care te afli, nu poţi să faci faţă, sau eu, că am ajuns aici şi par o deplasată că-mi place această ţară? Dacă totul pute în ţara asta, pune mână şi curăţă! Nu-ţi iei rucsacul în spate şi pleci dincolo! Şi mai şi înjuri că dincolo nu te poţi acomoda şi că aia de acolo sunt şi ei f*tuţi la cap şi nu te înţeleg!...
Da, mi s-a spus, de câteva ori, de prieteni buni, printre care şi profesori universitari, că lor le pasă de România, chiar dacă o mai şi înjură din când în când. Am zis: OK, şi ceilalţi? M-au lăsat fără răspuns. Şi ştiu că unora le pasă, dar sunt prea puţini… Că nu ai ce să faci şi cum să faci, asta mi-a demostrat spectacolul acesta. Am înţeles de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă în ţara asta. Într-adevăr, e un complex. Numit România. Foarte simplu. Şi e unul cu rădăcini adânci, trăgându-se din bunicii tinerilor de azi. Şi nu ştiu când şi unde se va termina. Şi ca stand-by: eu rămân aici, crucindu-mă încă, în timp ce Georgică îşi deschide spălătorie auto în Canada, plângâdu-l pe Mircică, care era nebun după maşini decapotabile; complexându-se.
(18 octombrie 2008)